Ză past two uics…
După cum observați, am decis să schimb design-ul, că am observat că ălalalt era așa de închis de aproape te făcea să vrei să-ți tai venele (yup, emo kidz, I’m pointing at you! știu că ați intrat în anonimat în ultima vreme și că nu se mai aude despre voi dar eu sunt convins că stați ascunși în umbră și plănuiți să …take-uiți over dă world). Ahem… revenind la ale noastre (sunt cu ochii pe voi, emokidzilor!) – după cum spuneam, am decis să schimb design-ul blogului, oferindu-i o tentă mai albăstruie, și un nou header care după câte zice lumea e mișto (și io eu n-oi fi prost să nu le dau dreptate). Dacă la lume place atunci eu e mulțumit. Actually, ăsta e al doilea banner + background pe care-l fac în decursul ultimelor 24 (sau pe-aproape) de ore; avusesem altul dar mi s-a spus că e prea geeky și că „that sure will get you laid… not”. Și eu ca mascul feroce ce sunt (not) bineînțeles că am ascultat glasul mulțimii (mulțumesc celor 2 persoane care m-au atenționat!) și am făcut un nou banner/header.
Trecând la probleme mai serioase… FUCK FACEBOOK. Bagpula introduc respectos organul genital în el de Timeline. Acum cică vor să-l facă default pentru toată lumea, începând cu 11 februarie. Sămăsugețibă. Vai ce urât vorbesc de la o vreme. E din cauza sesiunii, vă zic. SESIUNE! Vai, era să uit! Gata, am terminat cu prima mea sesiune în calitate de student! Arriverdeci! Ciao! Adio sau cum mai vreți voi. Astăzi am avut ultimul meu examen, la Business Law (Dreptul afacerilor pentru necunoscători), o prostie de examen în care mi-au fost testate abilitățile de a încerca să-mi dau seama ce are profa în cap în afară de aer (și încă tind să cred că 99% e plin cu aer). Overall, nu pot să zic că rezultatele sunt pe măsura așteptărilor mele (yip, I’m pointing at you, Mr. Microeconomics Professor) dar din câte-mi dau eu seama așa e la facultate, nu contează atât de mult cât știi cât pe cine pupi în partea dorsală sau cât de frumos e numele tău.
Ca să vă dau și-o explicație („Iegzist-o iecsplicație!” à la Vacanța Mare), motivul pentru care nu am mai postat a fost pentru că fiindcă deoarece I’ve been busy. Pe lângă învățatul ca un animal (nu cred c-am mai învățat așa mult în viața mea) am tot lucrat în Photoshop (did I mention I love doing that?) și am pierdut vremea aiurea. Ah, și-am fost la concertă la divă Tarja (Turunen, care alta?). Să vorbim puțin despre concert.
Deci, concertul. Ca și în 2009, concertul s-a ținut la Sala Palatului, un loc destul de drag mie, dar care nu mi se pare atât de bun pentru un concert rock/metal (I mean, eu unul vreau să sar de nebun și să dau din cap, nu să stau pe scaune!). Mă rog, lăsând la o parte locul; în deschidere au cântat două formații din Italia de care nu am auzit în viața mea și pe care sincer nu știu dacă îmi doresc să le mai aud de-acum încolo (poate doar să văd basista primei formații și solista celei de-a doua… asta nu m-ar deranja *ahem – if you know what I mean*). Trecând peste show-ul (and I’m using that word as loosely as possible) formațiilor din deschidere, show-ul Tarjei a fost impecabil ca și în dățile trecute (e a III-a oară când o văd). Cu un setlist de 18 piese (22 dacă stai să numeri momentul în care a combinat piesele), diva cântăreața finlandeză (ne-)a încântat auzul sălii destul de pline (mult mai multă lume decât mă așteptam să fie). Setlist destul de variat, cu piese atât de pe primul album, My Winter Storm, cât și de pe cel de-al doilea, What Lies Beneath; plus încă două piese încă neincluse pe niciun album (probabil de pe următorul album) – Into the Sun și Never Enough. Am fost puțin întristat că nu a cântat Falling Awake (piesa mea preferată) dar foarte fericit că am auzit Oasis (apparently, a găsit un pian în Sala Palatului și s-a gândit să-l aducă pe scenă și să-l încerce… good for her), melodie pe care, din câte am observat, nu a mai prea cântat-o. Amuzant to say the least e faptul că a cântat-o și în 2009, tot la Sala Palatului… cine știe, poate o leagă melodia asta de loc? God knows, I certainly don’t. Ne-a încântat auzul și cu două melodii de la Nightwish, Bless the Child și Phantom of the Opera (cântată alături de solistul Phoenix, Bogdan Bradu – care s-a descurcat excepțional). Concertul s-a încheiat în aplauzele întregii săli pe melodia Until my last breath.
Și acum trebuie să mă confesez. I’ve earned myself a place in Hell for doing this… dar, mi-am luat cel mai ieftin bilet (la 75 de lei) și imediat ce a început prestația Tarjei m-am dus alături de fotografi în fața scenei, și nu am mai plecat de-acolo până la sfârșitul concertului (în nesimțirea mea cred că am stat și în fața celor care au plătit 200 ron pentru a sta în față). Însă, ca un plus, am dat mâna de 2 ori cu Tarja și am jurat alături de un prieten că nu ne mai spălăm pe mâna aia (deja începe lumea să se plângă de miros, vă spun…).
Și așa, ca de final, vă pun un link cu un concert al Tarjei (din păcate, nu cel de la Sala Palatului, ci la câteva zile după). Enjoy!
[QOTD] Miercuri, 25 Ianuarie
Astăzi vin cu un citat care descrie extrem de bine viața noastră, a tuturor. Cu toții petrecem timp încercând să găsim fericirea, căutând-o în cele mai neobișnuite și bizare locuri; mulți dintre noi de asemenea își petrec timpul încercând să facă pe alții fericiți, fără a se gândi la propria fericire… dar vă las să vă bucurați de acest citat minunat.
People spend a lifetime searching for happiness; looking for peace. They chase idle dreams, addictions, religions, even other people, hoping to fill the emptiness that plagues them. The irony is the only place they ever needed to search was within.
Ramona L. Anderson (1887-1949)
American Writer
[Quote of the Day - QOTD] Luni, 23 Ianuarie
Sometimes it makes me sad, though… Andy being gone. I have to remind myself that some birds aren’t meant to be caged. Their feathers are just too bright. And when they fly away, the part of you that knows it was a sin to lock them up DOES rejoice. But still, the place you live in is that much more drab and empty that they’re gone. I guess I just miss my friend.
Ellis Boyd ‘Red‘ Redding
Unul din citatele mele preferate din unul din filmele mele preferate, Shawshank Redemption/Închisoarea îngerilor.
Cum a fost să fii rocker… [Not original work!!!]
Mă gândeam zilele trecute că multă lume are o preconcepție greșită despre rockeri. Aparte de cei care văd rockerii ca pe trimișii Satanei, există o tagmă de persoane care cred cu tărie că rockerii sunt ceva gen Beavis and Butthead, niște cretini care nu pot lega două vorbe coerent, care beau de rup, poartă haine murdare, nu se spală, iau droguri și în general se fut între ei pentru că au părul lung – deci, normal, sunt homalăi.
Imediat fac 33 de ani, și știu că poate sună copilăresc ceea ce urmează să scriu, dar vă spun cu mâna pe inimă că sunt mândru că am făcut parte din această subcultură. Și aici nu vorbesc numai de muzică; vorbesc de tipurile de personalități pe care le-am întâlnit, de modul ciudat de a gândi. Dacă ar fi să fac o rapidă generalizare, cele mai inteligente și interesante persoane pe care am avut vreodată onoarea să le întâlnesc ascultau metal. Din 50 de ascultători de metal pe care i-am întâlnit, poate unul era arhetipul acela al idiotului alcoolic care vomită pe la concerte și ar fute tot ce mișcă.
Ce am observat la rockeri e că o mai mare varietate de personalități și idei n-ai putea găsi în nici o altă subcultură. Iar aparențele înșală amarnic. Am cunoscut vreo 4-5 persoane pe care n-ai fi dat un scuipat dacă îi judecai după modul în care se îmbrăcau. Genul de oameni pe lângă care treceai pe stradă și primul gând care te lovea era ”la muncă, nu la întins mâna”. Chestia e că acele persoane, jegoase și neîngrijite cum erau, dădeau clasă multor altora când venea vorba de literatură, artă, istorie, filosofie, muzică, cinematografie. Oameni extrem de plăcuți care erau raționali și rupți în gură de beți, care îți puteau ține piept cu succes dacă intrai într-o dispută verbală cu ei.
Un alt lucru care m-a frapat din primele zile în care l-am observat a fost faptul că există o unitate aparte în acest grup, o unitate dictată nu doar de muzică ci și de condiția socială cu care sunt stigmatizați rockerii. E lucru cunoscut că atunci când ai părul lung și tricou cu caractere greu de descifrat, ești etichetat rapid ca sărăntoc, satanist, drogat și alte drăgălășenii de speriat lumea civilizată. Ei bine, când aveam 16-17 ani și mergeam la rockotecă, ceea ce observai din prima era această universalitate a socialului. Cu alte cuvinte, nu conta că eu eram băiat de avocat iar ăla care dădea din cap lângă mine nu avea ce mânca acasă. Nu conta că în timpul săptămânii cutare era dus cu mașina la servici iar ăla cu care împărțise o sticlă de vin în weekend mergea la lucru să taie șaibe în fabrică. Era o lume pestriță, din medii diferite, dar în clipa în care ne adunam eram cu toții la fel. Fără statut social, financiar, fără ideologii politice, etnice, naționale. Nu conta că ești ungur sau român, țigan sau caucazian, nu te invidia nimeni că tu ai o școală iar el e forțat să dea la sapă pe câmp. Nimeni nu era de la oraș sau de la sat, nimeni nu te judeca dacă te târai în patru labe în căutarea sticlei de rachiu care se rostogolise pe jos.
Când vorbesc de unitate în această subcultură, mă gândesc la țigări. Întocmai ca la pușcărie, țigările erau un fel de lux în rockotecă. Cine avea țigări era rapid asaltat de alții, să le dea și lor. Și le dădeam. Le dădeam ori de câte ori aveam, le dădeam celor pe care nu-i mai văzusem în viața mea, le dădeam celor veniți în trecere din alte orașe, chit că nu-i cunoșteam și nu-mi vor fi putut întoarce favorul într-o zi. Le dădeam pentru că, la rândul meu, dacă ceream, nu strâmba nimeni din nas. Era un act necondiționat să faci poșta cu un chiștoc între 6-7 persoane care nu se cunosc, țigara era pasată no questions asked, până ajungea la filtru.
Și da, culegeam mucuri de pe stradă și le fumam, și da, lumea se uita ciudat la mine. Și da, aveam păr lung și tricouri cu căpățâna lui Iisus bătută în cuie. În rockotecă ori barurile de rockeri găseam singurele medii în care aceste detalii nu contau.
În rockotecă nu exista limită de vârstă. În toate celelalte mediile în care am umblat, cei între 20-25 de ani stăteau cu ai lor, cei sub 20 aveau grupul lor, cei peste 30 – din nou – stăteau cu haita lor. În rockotecă nu. Nu conta că ai 14 sau 33 de ani, nu te trata nimeni ca prea tânăr sau prea bătrân.
Rareori am văzut doi rockeri căpăcindu-se între ei. Nu tu pentru o fată, nu pentru locul de la masă. Conflictele se rezolvau rapid, maxim câteva înjurături, după care hai să bem.
Cel mai dor mi-i de pogol. Sentimentul ăla pe care-l ai când 30 de oameni colcăie într-o masă omogenă de pumni și coate în timp ce din boxe duduie Rage Against The Machine. Să poți lăsa afară toată ura din tine, toată frustrarea acumulată pe parcursul săptămânii, să urli într-un glas cu Tom Araya că ”our time together is a bloodbath of serenity”. Nu vă puteți imagina ce sentiment de frăție te cuprinde când vezi 10 străini recitând canonic într-un glas versurile celor de la Sepultura, cum poți anticipa din mișcările și gesturile lor ce urmează să vină, în funcție de piesa pe care tu o cunoști prea bine. Cum peste treizeci de secunde, imediat ce se termină riff-ul ăla, toți ăia zece vor urla într-un glas zdrăngănind la chitări imaginare. Cum, atunci când încep primele acorduri de la ”Smells Like Teen Spirit”, lumea se adună în centrul sălii, pregătită, alertă, cu mușchii încordați la maxim, cu pumnii strânși. Mă trec fiori când mă gândesc ce busculadă era pe Paradise Lost, cum trebuie să-ți aperi părțile mai vulnerabile ale corpului ca să nu iei un genunchi în coaie pe nepusă masă, cum ieși tot vânăt de acolo și – totuși – nu porți pică nimănui. Ieși descărcat, ieși calm, sterilizat de rele, ieși și te simți ca atunci când tocmai ai terminat de construit o casă. Mă trec fiori când mă gândesc cum se adunau fanii My Dying Bride când tuna ”Black God” din difuzoare, cum îi simțeai că simt același lucru ca și tine, cum nu e nevoie de alte vorbe înafară de textul piesei. Iar mai apoi, când piesa se termina, tu și străinii ăia vă băteați reciproc pe spate ca jucătorii unei echipe de fotbal care tocmai au câștigat un meci despre care nu era îndoială că-l vor câștiga.
Pe stradă vă recunoșteați din prima, vă împrumutați unii altora casete fără să știți cum vă cheamă, vă împrumutați bani fără să întrebați când îi primiți înapoi. Iar din ani în Paști, când totuși unul dintre noi intra în necaz, restul erau prezenți să-l ajute.
Și da, ne drogam, făceam sex în grup, unii beam peste măsură și nu aveam altă viață. Dar când auzeai vocea celui de la Anathema nu mai conta nimic din toate astea.
Și da, unii lucrau în fabrica de făcut pantofi, alții nu aveau școală, alții aveau părinți alcoolici care-i umpleau de vânătăi. Dar în weekend, întocmai precum în Fight Club a lui Palahniuk, aveam un loc în care eram altceva.
Am învățat multe de la rockeri în 16 ani. Am învățat că nu contează haina de pe om ci omul, am învățat că nu trebuie să fii prieten cu cineva ca acesta să te ajute. Că ura unește oamenii mai bine decât dragostea, că lumea poate fi și mai simplă dacă înlături intrigile cretine ale vieții. Am învățat că după 16 ani, același tip care îmi cerea țigări în 1995 dă și acum din cap lângă mine în alt bar, pe altă muzică. Că am mereu câte un fir pentru el deși nici acum nu-i știu decât porecla.
Și da, ocazional mai dau iama în ăia tineri la pogol, îi prind de umeri și-i trântesc la pământ de iese icnetul din ei mai ceva ca aerul dintr-un balon, dar o fac cu drag. O fac pentru că la fel făceau alții cu mine și am învățat să nu-i urăsc pentru asta. Am învățat că e o violență general acceptată cu care trebuie să te obișnuiești, că e un fel de grad, precum șireturile roșii la skinheads ori tatuajul la Yakuza. Că trebuie să treci printr-o probă a focului de mai multe ori ca să apuci sentimentul acela de libertate absolută pe care o piesă de la Samael ți-o poate oferi.
Și iată că am 32 de ani, peste alți câțiva ani voi avea copii. Iar undeva în suflet sper ca și ei să prindă gustul, să treacă măcar prin jumătate din rahaturile prin care am trecut eu, cu toate bătăile, relele aferente. Pentru că vor avea mult mai multe șanse să găsească în rockotecă un împătimit Edgar Poe decât într-un club orădean. Pentru că vor avea o cultură muzicală aparte care te formează într-o oarecare măsură, pentru că vor primi libertatea de a alege ce religie doresc ori dacă doresc una cu adevărat. Pentru că, la urma urmei, prefer să-i știu printre străini care sunt gata să-i ajute pe cei ca ei, decât printre eventuali prieteni de ocazie. Pentru că, odată ce fiul meu mi-ar spune că în seara cutare merge să dea din cap la rockotecă, l-aș ști în siguranță, cu tot alcoolul și drogații din jurul lui.
Iar cine nu va înțelege asta, n-a pogolit niciodată pe Clawfinger.
One down, three to go!
Astăzi am susținut primul meu examen (la Microeconomie) „adevărat” din carierea mea de student și pot să spun de pe-acum că nu mai vreau. I mean, am stat ieri toată ziua să învăț, și alaltăieri la fel, am învățat teoria, formulele, chiar am făcut și probleme și știam să le fac pe majoritatea, și vine și-mi trântește la examen numai grafice, și numai chestii de care nu am auzit în viața mea. Partea nasoală este că ne-a zis la ultimul curs că nu vom avea decât perfect competition (asta însemnând fără monopol, oligopol și alte căcaturi concepte).
Așa, să vedem ce-am făcut ieri:
- stat toată ziua și citit cartea lui Mankiw ✔;
- stors creierul cu concepte și formule și alte tâmpenii până când le-am învățat – ✔.
Așadar, eram destul de mulțumit de mine, știam să fac problemele de la seminar, știam conceptele și teoria, știam formulele. Totu’ bun… până când văd subiectele de la examen. Hai să zicem că pe majoritatea le știam cât de cât, auzisem de ele, făcusem la curs. Problema era – NIMIC din ce am făcut la seminar nu a căzut la examen. Instead, mă trezesc cu chestii legate de total altceva. Hai totuși să zicem că m-am descurcat la majoritatea de care auzisem… dar apoi vine subiectul 5 (din 8) care avea la cerințe: accounting profit, economic profit, interest rate… I mean WTF; am citit cartea din scoarță-n scoarță și caietul de la seminar la fel și nu am văzut deloc noțiunile astea, cel puțin nu cu formule sau ceva. Fie, trecem peste… vine subiectul 6… legat de monopol. Aici m-am enervat pentru că ne-a spus că nu o să avem nimic legat de monopol sau oligopol, ci doar perfect competition. Deci vă dați seama că nu am făcut nimic, întrucât nu citisem deloc.
În fine, să zicem doar că speranțele mele de un 8-9 au fost zdruncinate complet, și acum mă rog doar să-l iau. Și-n final, deja celebrul bagpula.
Și așa, ca de final, să adăugăm și-o imagine care descrie complet ce se întâmplă prin țara noastră.
Chris Rene – Young Homie
Am obiceiul de a mă uita la audiții pentru diferite show-uri gen X-Factor, <Insert country> Got Talent!, The Voice of <Insert Country Yet Again>, și acum ceva vreme am dat peste un tip numit Chris Rene, a cărui poveste și mai ales piesă chiar m-au impresionat. După cum spuneam, dacă o piesă este bună, nu mă interesează ce gen e. Acum vă las și pe voi să vă delectați cu piesa… sau cel puțin sper să faceți asta.
Open up my mind with these spoken words,
Let this music heal like an overture,
She’s the only one, one, one, yeah,
And so I roll with her, ooh,
That’s how it’s supposed to be,
Living life with loved ones close to me,
Shh, ahh, this is the remedy,
And I got the recipe, I don’t need no Hennessy,
Yeah, it’s been three years now,
Haven’t had a drink and I’m starting to see clear now,
I’m putting all my fears down,
I can hear the cheers now,
Seeing peace signs when I look around,
Hey, young homie what you tripping on
Looking at life, like how did I get it wrong,
Life’s too short, gotta live it long,
To my brothers and sisters when will we get along,
Hey, big homie what you tripping on,
What you really tripping on,
Life’s too short, gotta live it long,
To my brothers and sisters when will we get along
Courtesy of lyricshall.com
Give peace to the war in the streets,
Give peace to the eve of the creeps, yeah,
I just ride, put my hand to the sky,
Live life like I’m never gon’ die,
See we be fighting and fussing over nothing,
So much destruction, looking upwards,
Combusting like nothing, now listen,
It takes an education, to change your reputation,
From bad to good, your even better now your elevating,
They be singing, family singing, everybody’s chilling,
Not gonna stop this, living on the feeling,
Man this is the real thing, tell me can you feel me,
Wait until they drop this, dancing on the ceiling,
Hey, young homie what you tripping on
Looking at life, like how did I get it wrong,
Life’s too short, gotta live it long,
To my brothers and sisters when will we get along,
Hey, big homie what you tripping on,
What you really tripping on,
Life’s too short, gotta live it long,
To my brothers and sisters when will we get along
Studiu, studiu și iar’ studiu!
Și da, cam la asta se rezumă activitatea mea din ultimele 2 săptămâni. Bine, poate mint puțin, nu am făcut numai asta, dar sunt destul de sigur că mi-a mâncat o parte destul de importantă din timpul meu și așa destul de limitat. Bine, adevărul e că am lenevit destul în celelalte luni de înaintea sesiunii și acum trebuie să trag mai greu, dar sunt student, deci trebuie să mă plâng!
Revenind totuși la more pressing matters, astăzi se pare că mi-a încheiat media la franceză. Indeed, nu vreți să știți cât e media mea… 8.49… da, exact… eightpointfuckin’fortynine. Și cică să nu-ți bagi pula introduci organele genitale. În rest, quite anxious when it comes to exams, nu e chiar domeniul meu de expertiză după cum ziceam și în celălalt post (again: what the hell am I doing here?)
Anyway… o mică schimbare de background și header în blogul meu, făcute cu mânuța mea și cu ajutorul Photoshop-ului downloadat și crăckuit cumpărat și licențiat. Nu știu exact cât o să reziste și combinația asta, căci am senzația că o să mă plictisesc repede de ea, but it’ll do for now. Header-ul mă amuză însă în mod special, e o amestecătură ce conține multe dintre lucrurile care mie îmi plac – vă las pe voi să ghiciți!
Diseară vă invit pe toți la o seară de karaoke în Rock N’ Regie (locul în care eu împreună cu adunătura gașca mea de prieteni mergem în fiecare miercuri) unde sunt destul de sigur că o să mă distrez, chiar dacă încă nu mi-am luat inima-n dinți să cânt ceva (credeți-mă, nu vreți să auziți așa ceva, ultimul om care m-a auzit cântând încă se mai plânge de probleme cu auzul).
Și acum așa, la final, vă urez o zi plăcută, eu mă duc să trag un pui de somn că nu mai pot de oboseală.
Așa că vă spun arrivederci pe acordurile piesei mele preferate, High Hopes. (Așa ca pentru examene)
Ăăă… salutare!
Mda, după cum se pare, intru din nou în așa-zisa blogosferă, după multe alte încercări eșuate, poate de data asta chiar reușesc să mă țin de treabă (deși parcă-parcă aș zice că nu voi reuși… Gata, gata, remember, tre’ să fii optimist!).
Așa, după cum spuneam (de fapt nu cred că am zis, dar nu contează), numele meu este Adrian, am 19 ani, sunt student la o facultate la care nu văd de ce m-am dus și pe care încep s-o urăsc mai mult în fiecare zi (și anume ASE). De multe ori mi se spune că sunt un old soul, întrucât iubesc muzica veche (după părerea mea, muzica adevărată) precum rock-ul, blues-ul, jazz-ul, dar sunt deschis și muzicii anilor 2000 (basically, dacă sună bine nu mă interesează ce gen e).
De asemenea, sunt un foarte mare pasionat de artă (în special grafică, digitală sau nu), a computer-freak (după cum vă vor spune toți cei apropiați mie) și mare iubitor de fotografie și istorie. (Acum vedeți de ce ziceam că nu am ce căuta la ASE?)
În fine, aceasta a fost succinta și scurta mea prezentare, și sper să vă …distrez, or should I say, entertain, cu mai multe postări pe viitor. Până atunci, vă las pe riff-urile celor de la Metallica, enjoy!
Over and out!
